Recunosc, pentru că vreau să fiu recunoscut de El
Scriu… nu pentru că vreau… sunt obligat să spun cea ce trăiesc acum…
Azi 26 August o zi grea pentru mine… părăsit de cei apropiaţi, trădat
de prieteni şi lăsat pentru un timp în încercarea cu care mă confrunt…
de către El. Dar de fapt întrebarea corect pusă ar trebui să sune cam
aşa: “Oare n-am contribuit chiar eu la acest impas?”
Sunt om şi atât… asta înţeleg acum, sunt un om care
nu-şi respectă angajamentele faţă de Dumnezeu, care de cele mai multe
ori falimentează grosolan… şi nu ştiu de ce! Am crezut că sunt cineva ,
că sunt puternic, că sunt oameni mult mai răi decât mine şi
necredincioşi, dar de fapt eu sunt cel dintâi, atâta timp cât în ecuaţia
vieţii mele nu există Dumnezeu 100%. Nu sunt special şi nici cineva
anume. Sunt doar un om care se luptă zilnic cu neajunsuri, nervi,
disconfort, necaz Asta sunt! Dacă există ceva special în mine acela e
Dumnezeu, chiar dacă trupul acesta nu e mereu Templul Duhului Sfint;
pentru că aşa doreşte Dumnezeu să fie ca să poată locui în el.
Mă uit în jur şi văd mult necaz, necredinţă, sărăcie spirituală şi de
fapt realizez că toate acestea pleacă de la mine pentru că nu sunt în
stare să fac ceva cu adevarat care să schimbe şi să influenteze destinul
multor suflete. Cred că dacă fac o lucrare: cânt , vizitez bolnavi, sau
deţinuţii din penitenciare etc. problema e rezolvată sau sunt în rândul
creştinilor cu viza asigurată spre cer.
Fals!!! Sunt
bune toate astea atâta timp cât le fac dintr-o chemare de sus şi nimic
nu porneşte din iniţiativa şi interesul meu. Găsesc întotdeauna scuze şi
motive de a ieşi din provocările cereşti care cer sacrificiu, trudă,
transpiraţie, renunţare, că lucrarea nu se face din fotoliu spiritual
sau din faţa plasmei de 106 cm a acestei lumi.
Caut să fac bine şi parcă nu imi iese deloc.
De ce? Pentru
că în binele pe care eu susţin că vreau să-l fac s-a strecurat şi
interesul personal. De cele mai multe ori caut răsplata chiar dacă ar
trebui să fie destul de clar pentru mine că răsplata se primeşte sus în
ceruri, nu acum şi nici aici, dar totuşi… El a promis ”că nimeni nu va
rămâne nerăsplătit încă de aici din veacul acesta” atâta timp cât
răsplata nu devine o prioritate pentru mine şi totuşi de cele mai multe
ori parcă nu înţeleg asta. Mi-a demonstrat de “n” ori lucrul acesta şi
parcă tot există necredinţă, neincredere…
Şi atunci ajung la concluzia că sunt om, dar fără să găsesc un
paravan de pitire spirituală. Om, pentru că ma indoiesc şi cad,
falimentez aşa încep să nu-l mai acuz pe Petru pentru că dacă eram acolo
cu siguranţă nu eram mai bun decât el, când vine vorba de Toma ar
trebui să tac să nu zic nimic. Cel puţin Toma dupa ce şi-a pus degetul
în rănile Lui, L-a recunoascut ca Domn şi mântuitor, mi s-au dat şanse
multe şi am pus si eu degetul în răni şi totuşi sunt zile în care nu am
credinţă nici măcar cât a lui Toma. Dacă vreau să vorbesc de Iov , Iona,
sau Samson sau poate chiar şi David eu sunt micuţ pe lângă ei… dar de
fapt poate sunt unul dintre ei, dar mai diplomat, mai modern, unul al
secolului XXI mai rafinat, dar azi când aştern aceste rânduri, a cazut
tot rafinamentul pentru că scriu ce vrea El, nu ce gândesc eu. El
întotdeauna spune adevărul şi ne arată realitatea aşa cum este ea.
Un simplu exemplu: trec pe stradă văd un cerşetor primul lucru pe
care omul din mine vrea să-l faca e să critic: “Ce caută ăsta aici? E
bun de munca!” De fapt nu e treaba mea ,măcar din respect faţă de semeni
ar trebui să tac dacă nu vreau să-i întind o mână de ajutor. Azi e el
în stradă, mâine s-ar putea să fiu eu, dar nici de data asta nu
coştientizez. Un bun exemplu este Iov. Cine se gandea ca Iov să ajungă
în stradă şi în ce hal înca. Azi bogat, respectat, iar mâine în stradă
un cerşetor ale cărui bube au devenit deliciul câinilor, care din când
în când îi ţineau companie. Sau alt exemplu mai uzual: sunt supărat şi
nu vreau să mai fac nimic. Dumnezeu nu mă ascultă, dar ce ar trebui să
asculte Dumnezeu? Bazaconiile mele, egoismul meu, firea asta care vrea
numai confort personal?! Doamne, bine faci că nu mă asculţi si nici să
nu mă asculţi atât timp cât în mine nu sunt dorinţe sfinte! Sau un alt
exeplu: vreau să fiu mereu în faţă, primul fără să mă coste nimic fără
să muncesc din greu pentru asta.
Vreau la mansarda spirituală, dar uit că spiritualitatea începe cu o
fundaţie statornică şi până la mansardă sunt atâtea etaje de urcat… Toţi
sfinţii lui Dumnezeu, oamenii care au un nume mare pe sfintele pagini
ale scripturii au sacrificat tot până într-acolo, încat moartea lor nu a
fost una obişnuita sau odihnitoare pe un pat de matase, ci au sfârşit
alergarea sacrificaţi, torturaţi, crucificaţi de dragul Lui. Nu ştiu
dacă aş suporta tortura acum, dar fiecare clipă trăită departe de
Dumnezeu e o tortură sufletească, fiecare moment trăit în plăceri e un
chin. Care e diferenţa? Diferenţa e că a muri pentru Hristos e drumul
spre rai 100%, iar a-ţi tortura singur sufletul e drumul spre iad, cu
alte cuvinte alegi pentru cine te jertfeşti.
Dupa toate cele spuse nu pot decât să înteleg că sunt OM. Da, dar
omul acesta poate fi sfinţit de Dumnezeu, deoarece nu există încercare
din care să nu pot să ies! Că Dumnezeu îngăduie necaz pentru a nu îmi
mai pune încrederea în oameni, dar oamenii trebuie iubiţi şi respectaţi
deoarece aceştia sunt creaţia Lui, iar ei nu sunt Dumnezeu! Am mai
invăţat să ştiu să tac la timp, pentru că cine vorbeşte mult şi greşeste
mult, că adevarul lui Dumnezeu trebuie confruntat şi arătat aşa cum
este el celor care nu trăiesc în adevăr. Şi am mai înteles că genunchii
plecaţi aduc biruinţa, şi nu replicile date exact la fix. Cu fiecare
aroganţă, mândrie, umplere de sine mă golesc tot mai mult şi devin un
vas frumos pe dinafară, dar înăuntru nu am nimic bun. Dar cu fiecare
smerenie, iubire, acceptare mă umplu de Dumnezeu şi de Duhul Sfânt, şi
atunci cei din jur vor vedea vasul meu cât de frumoas este fără să le
cer eu părerea despre el. Cum arăt eu? Ce părere aveţi despre mine?
Începând de azi nu că doresc, deoarece a dori e una şi a vrea e altceva,
vreau să fiu altfel şi nu doar stări spirituale.
Nici nu vreau să mă grăbesc, mai bine mai încet dar sigur. La ce
mi-ar folosi să fiu azi sus , cel mai bun, iar mâine jos de
nerecunoscut! Azi să ridic mâinile la rugăciunea publică aşa de sus
aproape de tavan să strig tare şi ceva cuvinte în limbi cereşti şi peste
5 minute să fiu gata să ţin piept tuturor bârfelor, discuţiilor fără
sens. M-am săturat să trec aşa de la o stare la alta de parcă aş fi un
cuptor cu microunde în care acum încalzeşti delicatese iar mai târziu
carne de porc. Pot totul în Hristos care mă întăreşte, nimic eu, El e
totul! În mine este doar voinţa şi trebuie să fie, că Dumnezeu nu ne
obligă, măcar de ar face-o, în El este puterea.
Deci pentru mine e clar trebuie să fiu un om cu frică de Dumnezeu şi
iubire faţă de oameni. Unul care să nu-şi plângă mereu de milă, ci să
aibă milă faţă de cel care e în nevoi.
Mi-am recunoscut starea mea, şi cred că în veşnicie mă va recunoaşte
şi EL. Trec pe aici pentru că am de urcat etaje multe până la mansarda
spirituală. Deoarece am început de la fundaţie şi sunt slabe şanse să
ajung direct sus. Trebuie să urc trepte şi etaje. Cu Dumnezeu înainte
care mă întareşte.
Alex Tascu
